ARTICOLE – Cercetări

Criza - şansa sau pericolul în dezvoltarea spirituală a persoanei?

Autor: Homa Ildikó

 

Comunicatul îşi propune să prezinte în paralel dezvoltarea spirituală analitic existenţială şi cea teologică, şi să caute punctele de legătură între cele două. Una dintre punctele de legătură este criza, ea fiind condiţia indispensabilă a dezvoltării autentice, aşa cum este prezentată şi în modelul de dezvoltare psihosocială a lui Erik Erikson. Conform Alfried Längle (2005) etapele de dezvoltare analitic existenţiale sunt structurate de motivaţiile existenţiale fundamentale: primii 15-20 de ani din viaţă sunt caracterizaţi de conturarea spaţiului vital, următoarea perioadă (15-30/35) este caracterizată de contradicţiile şi bucuriile relaţiilor emoţionale, în perioada dintre anii 30-40/45 tema principală a vieţii este identitatea, iar ultima perioadă a vieţii este caracterizată de căutarea sensului şi a ceea ce lăsăm după noi. Fiecare perioadă are întrebarea - criza ei. Dezvoltarea vieţii spirituale (în sens teologic) parcurge la fel perioadele ei: convertire, creştere, dăruire de sine, desăvârşire.

 

Cuvinte cheie: criză, identitate, auto-transcedere, auto-realizare, transformare, dezvoltare noetică, dezvoltare spirituală

Este periculos să vorbim despre ”dezvoltare spirituală” în contextul lumii de azi în care trăim, în care conceptul de ”spiritualitate” şi-a pierdut oarecum valoarea, sau mai precis spus, este supra-licitat. Termenul de dezvoltare spirituală este una specifică şi consumerismului ezoteric. Este periculos să vorbim despre dezvoltare spirituală şi în contexul profesiei noastre de psihoterapeut, deoarece am putea fi acuzaţi de colegii noştrii de lipsă de validare ştinţifică sau de manipulare religioasă. Este la fel de periculos să vorbim despre această temă şi din punct de vedere teologic, deoarece acest domeniu ne plasează în complexitatea câmpului de tensiune dintre religie şi spiritualitate, dintre carismă şi instituţie.

Doresc totuşi, să îmi asum acest risc de a aborda tema, din două motive:

În anii de formare parcurşi sub îndrumarea d-nului Dr. Cristian Furnică am auzit un lucru care m-a pus pe gânduri şi care suna aşa: ”Să nu încurcăm borcanele.” Şi de atunci, în practica psihoterapeutică deseori m-am întâlnit cu această încurcare a planurilor de abordare.

Nu de mult o tânără mi-a cerut ajutorul: ”Diagnosticul meu este depresie maniaco-depresică. Nu am profesie, deşi am absolvit două facultăţi, dar din cauza bolii nu pot să lucrez. Aş fi dorit să devin călugăriţă. De ce m-am înbolnăvit? Unii preoţi mi-au spus că vreau să mă călugăresc, pentru că vreau să scap de muncă. Mi-au spus să mă pun pe locul doi, dar când am făcut aceasta, nu m-am putut ajunge din urmă cu studiile. Acum nu mai am putere să mă rog. Nu ştiu ce să fac.”

Cel de al doilea motiv este acea căutare a sensului final, despre care şi Frankl ne vorbeşte. Există un sens atotcuprinzător, care cuprinde toate sensurile situaţiilor concrete din viaţa noastră. Pentru unii acest sens final nu este numai o concepţie limită, pentru că ei experimentează nu numai îndatoririle vieţii, dar includ în trăirile lor şi „instanţa” care le dă aceste îndatoriri. „Îndatorirea o trăiesc astfel, ca pe un mandat, şi viaţa apare într-o transparenţă care revelează mandatarul transcendent.” (Frankl 1996, 272.) Pentru a înţelege mai bine acest sens atotcuprinzător, Frankl foloseşte metafora filmului (Frankl 20012). Filmul are multe scene ale căror sens mai întâi trebuie să le înţelegem, pentru ca să intuim sau să înţelegem în final, sensul filmului întreg. Cu toate acestea însă s-ar putea, şi să nu ajungem în final la o înţelegere. Iar pe de altă parte, înţelegerea sensului final depinde de cât de bine am înţeles sensul scenelor din care s-a compus filmul.

Pentru articolul întreg scrieţi la adresa: ildiko.homa@gmail.com


© psycho-logos|LÁZÁR SAROLTA & HOMA ILDIKÓ